Arhiva lunii aprilie 2014

Pâine intermediară cu maia (și-alături câteva gânduri despre pâini nereușite și despre stăruință)

paine maia

Înainte să vă povestesc depre pâinea aceasta simplă și gustoasă, aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre făcutul pâinii cu maia, mai exact despre pâinile eșuate sau imperfecte, care sunt parte din viața de zi cu zi a oricărui brutar amator și sunt sigură, că într-o anumită măsură, și a celor profesioniști.

Despre noi cei care postăm rețete pe bloguri, am observat că lumea își face impresia cum că suntem un fel de specialiști, care prea rar ratează vreo mâncare. Aș vrea să dezmint acest fapt, sperând ca astfel să-i încurajez pe cei care se încumetă să învețe să facă pâine, să gătească sau să se apuce de orice alt meșteșug.

Eu fac pâine cu maia de doi ani. Încă de la început am copt foarte des, pentru că mă fascina procesul și pentru că încet încet nu m-a mai satisfăcut mai nici o pâine de cumpărat. Pe vremea aceea locuiam în Germania și aveam acces la o pâine superioară celei de la noi (chiar și prin supermarketuri puteam găsi pâine de calitate), dar chiar și-așa, pâinea mea mi se părea mai bună. Cumva de la pâine a pornit și acest blog, pentru că facerea ei m-a făcut să înțeleg tot mai bine însemnătatea hranei în viața oricărui om – și mă gândesc aici atât la hrana în sine, cât și la procesul preparării ei.

Facerea pâinii cu maia emană spiritualitate oricui, nu e nevoie de prea mare deschidere ca să simți că ceva deosebit are loc. Și asta pentru că hrana și mai ales pâinea ca simbol al acesteia, stă la baza tuturor lucrurilor. Pe de o parte. Pe de altă parte, cu toate că nu ne mai dăm seama, pâinea nu se face ușor, căci de la bobul de grâu la rezultatul final e cale lungă și nu e exclus ca pe parcurs ceva să nu meargă (grâul să nu se facă, coca să nu dospească și așa mai departe). Astfel pâinea ajunge să reprezinte eforturi lungi duse cu succes la bun sfârșit, mândria și satisfacția muncii (agricole) de peste an. Pâinea este aliment ”de zi cu zi”, dar asta nu îi știrbește din aura de hrană sacră. Continuarea

Fursecuri însiropate cu miere, umplute cu nucă și înmiresmate cu scorțișoară și cuișoare

melomakarona

Dulciurile însiropate sunt caracteristice multor țări din Orientul Mijlociu, dar și grecilor și, prin moștenirea otomană, anumitor țări balcanice. Baclavaua, cataiful, tulumba, revani ne sunt poate și nouă cât de cât familiare, ele făcându-se și pe la noi, mai ales în zonele unde trăiesc minorități de etnie turcă, tătară sau greacă. Cu toate acestea, de fursecuri însiropate eu nu mai auzisem până nu de mult. Și cum sunt mare amatoare de rețete neobișnuite sau rare, le-am încercat și tare bine am făcut, căci sunt poate cele mai bune fursecuri pe care le-am mâncat vreodată, cele mai pe gustul meu.

Deși însiropate, nu sunt dulci să te leșine, căci aluatul conține foarte puțin zahăr, fursecurile trăgându-și dulceața din sirop. În funcție de cât de dulci și umede le vreți, le puteți lăsa mai mult sau mai puțin la însiropat (de la câteva minute, la câteva ore sau chiar peste noapte). Eu am ales să le las multe ore, până când au tras mare parte din sirop.

Sunt foarte interesante și datorită naturii aluatului, care are o oarecare elasticitate și poate fi frământat, spre deosebire de multe alte aluaturi pentru fursecuri sau biscuiți. De asemenea sunt bogat aromate cu coajă de portocală și de lămâie, cu cognac, cu scorțișoară și cuișoare, amintind oarecum de turta dulce, și totuși nu chiar. Se simt de fapt altfel decât orice alt dulce pe care l-am mâncat vreodată. Continuarea