Din antropologia alimentației :: despre colaci

colac

Colacii sunt pâini rituale, cu forme specifice, adesea decorate prin crestarea aluatului sau prin aplicarea de bucăți de aluat modelat. În zilele noastre, cea mai des întâlnită formă de colac este aceea de cerc (plin sau conturat doar pe margine). De asemenea colacii sunt de multe ori împletiți din două – trei fâșii de cocă sau chiar mai multe. Deși astăzi îi asociem mai ales cu obiceiurile de înmormântare, colacii obișnuiau să marcheze mai toate momentele importante din viața unui om sau a unei colectivități. În destule regiuni rurale, practica pregătirii colacilor s-a păstrat, chiar dacă forma lor s-a simplificat.

Cuvântul ”colac” provine din ebraică unde ”challah” însemna ”pâine dospita”. Termenul apare pentru prima dată în Biblie în istorisirea despre porunca lui Dumnezeu către fii lui Israel de a da înainte de toate drept ofrandă o ”challah” atunci se vor întoarce în Țara sfântă. Cuvântul apare și la alte popoare precum grecii – ”ϰόλλαξ”, bulgarii – ”kolaci”, polonezii – ”chałka”. În limba slavonă ”kolo” însemna ”cerc” și de altfel și rădăcina ebraicului ”challah” tot la forma rotundă se referă.

Deși pâini împletite sau decorate există la mai toate popoarele lumii, putem vorbi despre pregătirea ”colacilor” ca despre un obicei tipic românesc. Aceasta datorită încărcatelor și diverselor semnificații simbolice asociate lor, precum și răspândirii pe tot teritoriul țării. Semne foarte vechi care apar încă pe anumiți colaci ne relevă vechimea foarte mare a acestei tradiții pe pământul ocupat de români sau în zone învecinate.

colaci maia

Când se fac colaci

Colaci se fac (dar mai ales obișnuiau să se facă) pentru mai toate sărbătorile de peste an: Crăciun, Anul Nou, Mucenici, Paște, anumite zile de sfinți și așa mai departe. De asemenea ei acompaniau toate evenimentele importante din viața unui om: nașterea, botezul, moțul, nunta, moartea. O altă categorie de ritualuri din care erau nelipsiți colacii erau cele legate de anumite momente însemnate ale anului agrar (precum însămânțarea sau adunarea recoltei).

O parte din semnificația colacilor este în relație cu reușita muncii de peste an. Colacii, dar și pâinea în general sunt simboluri ale fertilității, ale abundenței și bucuriei, dar și ale apartenenței la o comunitate pe de o parte și la o ordine spirituală superioară pe de alta.

Colacii pentru sărbătorile de iarnă concentrează aceste sensuri. Ei sunt pregătiți pentru masa de Crăciun (”colacul Crăciunului”) și pentru răsplătirea colindătorilor și pot fi de mai multe feluri. De multe ori se dau colaci de diferite dimensiuni, cel mai mare îi revine conducătorului cetei și este împărțit cu toți cei de la fața locului, pe când colacii cei mai mici (colăceii sau covrigii) sunt oferiți copiilor. Colacii oferiți colindătorilor mai poartă și numele de ”colinde”, ”colaci”, ”colindeți”, ”crăciunei”.

Există nenumărate variante ale unui colind care surprinde succesiunea etapelor legate de creșterea și prelucrarea grâului până la transformarea sa în colac. Acestea se numesc de pildă ”Urarea colacului”, ”Mulțămita colacului”, ”Descântecul colacului” și așa mai departe.

”Și acas-o vinitu…                                   Colac l-o-mpletitu
Farin-o cernutu                                      ‘n cuptor l-o băgatu
Mândru o moietu                                   Mândru se coacere
Și o frământatu                                      Ș-afară-l scoatere
Mândru s-o doschitu                              Pe masă-l punere.”

(citat în ”Pași spre sacru” de Ofelia Văduva)

Un alt obicei care are loc în seara de Ajun se numește ”colacul fetelor”, locurile unde obișnuia să se practice fiind presărate în multe zone din țară. În această fiecare fată de măritat trebuia să se fi pregătit pentru primirea cetei de feciori. Ea făcea un colac din făina cea mai albă și din lapte dulce, cât mai frumos decorat și cât mai mare pe care la sfârșitul colindei îl oferea alesului. O dată cu aceasta arăta și lumii întregi cu cine dorește să se mărite. Apoi colacul era împărțit tuturor celor din casă. Acest obicei este foarte frumos descris într-un articol apărut în anul 1940 în ziarul ”Gândul”, articol numit Colacul fetelor – Obiceiuri de Crăciun din Ardealul robit.

”Se dădeau la colindători: covrigi, colaci, nuci, colac special al fetei de măritat pentru băiatul ei, pișcoturi, cozonaci, gogoși.”

”[…] se făceau colăcei pentru colindători. Cine avea fată mare dădea colac mare la flăcăi.”

(Ofelia Văduva, ”Valori identitare în Dobrogea”)

colaci mucenici

Colăceii antropomorfi pregătiți de Mucenici (9 martie) amintesc de sacrificiul ”Sfinților 40 de Mucenici de la Sevastia”. Ritualul pregătirii acestor pâinici rituale precede însă sărbătoarea creștină. În vechime, la această dată  (pe calendarul vechi) avea loc echinocțiul de primăvară și se celebra Anul Nou. Mucenicii reprezintă astfel pe de o parte și o rămășiță a acestor ceremonii ancestrale.

De Paște se făceau colaci cu un ou roșu în mijloc, colaci benefici sfințiți la slujba de înviere și mâncați la masa de Paște. Acest soi de colac este înrudit și cu una dintre pâinile rituale pentru Paști ale grecilor – tsoureki. Însăși pasca aduce a colac datorită formei, împletiturilor și semnelor cu care este adesea decorată.

Începutul vieții este și el însoțit de pregătirea și oferirea colacilor, aceștia având rolul de a influența în bine viitorul copilului. Obiceiurile diferă binînțeles mult de la o regiune la alta, uneori de la un sat la altul. Iată câteva exemple: moașa trebuia să aducă lăuzei colac (sau pâine/ turtă); la primul scăldat se pregătea un colac mare și frumos pe care se strângeau darurile pentru moașă; pe masa ursitoarelor se punea un colac; la botez se făceau câte un colac pentru moașă și pentru nașă, iar darurile se strângeau de asemenea pe un colac; la anumite date fixe din an ”se mergea cu colac” la naș sau la moașă (de pildă, timp de opt ani de la nașterea copilului, în ziua de Crăciun sau în lunea Paștelui, se duce moașei un colac special numit ”pupăză” sau mama trimitea nașei colac mare înainte de botez și apoi la fiecare An Nou); la rândul lor, nașa și moașa ofereau daruri și ”colaci” copiilor.

Spre exemplu, notăm că aromânii acordă valențe magico-ritual aluatului din care se modelează la naștere ”Turta Sfintei Marii” (o turtă preparată ”neapărat” din făină de grâu, decorată cu raze incizate cu cuțitul sau aplicații  din fâșii de aluat) din care se mănâncă la începutul mesei. Turta este ruptă deasupra capului unui copil, lăuza păstrează un sfert, restul îl împarte. (Ofelia Văduva, ”Valori identitatre în Dobrogea”)

De o mulțime de colaci este nevoie și pentru nunta tradițională, majoritatea etapelor acesteia fiind însoțite de prezența unui colac. Astfel miresii i se rupe un colac deasupra capului când pleacă de la nuntă sau se uită la alaiul de nuntă care se apropie sau la soare printr-un colac. De asemenea darurile oferite în timpul ceremoniei (nașilor, socrilor, rudelor și așa mai departe) sunt însoțite și ele de colaci. Colacul de mireasă, colac împletit și bogat decorat era rupt fie de nașă, fie de mireasa însăși înainte de a pleca la cununie.

„Patru colaci: un colac la nunul mare, unul la nună, unul la socru’ mare, unul la soacra mare. […] Pentru mireasă un colac mare care i se rupe în cap când pleacă la cununie.”

”Se făceau colaci gemeni. Se puneau în patru colțuri ale mesei care stăteau acolo până se termina nunta.”

”Doi colaci de brațe, în tavă, mai mari; pupăza: o rupea în cap; patru jemeni: se aruncau după nuntă. Înainte darurile la nuntă se dădeau pe colaci.”

(coord. Ofelia Văduva, ”Valori identitare în Dobrogea”)

Ritualurile practicate la moarte sunt menite să ușureze trecerea în viața de dincolo, dar și să ajute la restabilirea echilibrului celor rămași în viață. Colacul apare în zilele noastre cel mai frecvent în legătură cu aceste obiceiuri. Colacii pregătiți în acest context se deosebesc în funcție de menirea lor. Sunt colaci pentru sufletele neplecate încă (până la 40 de zile), pentru sufletele plecate, dar neintegrate cu totul în lumea cealaltă (până la 7 ani), colaci pentru cei plecați de mai mult de 7 ani (”uitații”, ”uitata”), colaci pentru sufletele revenite la sărbători calendaristice (de pildă la Paște sau la Crăciun), pentru cei care au murit fără lumânare și așa mai departe. De asemenea, în funcție de destinația lor sunt colaci pentru biserică, pentru cei care îndeplinesc funcții în cadrul ceremoniei, pentru cruce, pentru sfeșnic (și alte obiecte de ”recuzită”), pentru participanți.

”Capetele” sau ”colacii mortului” sunt oferiți ca răsplată preotului și celor care au jucat o funcție în cadrul ceremoniei. Denumirea lor sugerează sensul lor de ofrandă și poate originea lor străveche. Colacii ”de împărțit” se oferă la ușa bisericii, la răscruci, la mormânt, la pomană și așa mai departe.

colaci traditionali

Formele colacilor

Colacii se făceau pe vremuri într-o varietate foarte mare de forme. Deși creativitatea celor ce îi pregăteau putea reprezenta un factor de diferențiere, mai toți colacii foloseau forme și motive prestabilite, consacrate de-a lungul veacurilor. Semnele de pe colaci repetă modele arhaice și au valențe magice. Acestea amintesc omului lucruri simple, dar esențiale și protejează, ghidează, ajută. În ultimele zeci de ani se observă o simplificare a formelor colacilor, majoritatea fiind reduși la forma rotundă.

O caracteristică importantă a modelării colacilor tradiționali o reprezintă însă simplitatea, colacii foarte încărcați de ornamente fiind de dată mai recentă.

”Deși conștientă de perisabilitatea viitoarei realizări, femeia ce a modelat aluatul s-a străduit întotdeauna (așa cum au făcut-o și antecesoarele ei) să reediteze motive cu semnificațiile lor străvechi, investind în această activitate cunoaștere, dar și creativitate. Frumosul a fost în așa măsură o necesitate a sufletului, încât ideea apropiatei disparițiia produsului obținut nu a împiedicat-o să-l ornamenteze cât a putut și cât a știut ea mai frumos.” (Ofelia Văduva, ”Pași spre sacru”)

Cercul a avut dintotdeauna frecvența cea mai mare, astăzi înlocuind după cum am menționat anterior formele mai complicate (antropomorfe, zoomorfe). Simbolismului lui se referă la putința lui de a închide, de a încadra și astfel de a proteja. Există două variante de bază, aceea a cercului plin, ornamentat prin aplicări de aluat, sau aceea a cercului conturat pe margine (adesea din fâșii împletite). Zonal se mai întâlnesc și colaci formați din două sau trei cercuri concentrice.

colaci taditionali

Adesea apare și cercul tăiat de cruce (prin crestarea aluatului sau prin aplicarea de fâșii de aluat) sau cercul împărțit în patru de o cruce cu un cerc în fiecare sector creat. Spirala înscrisă în cerc apare frecvent la înmormântare, ca și pătratul sau pătratele grupate în cerc prin imprimarea pecetei religioase – pristolnicul. Frecvente sunt și motivele solare desenate în cerc, de pildă razele soarelui schițate prin incizare. ”Colacul Soarelui” este agățat pe peretele camerei unde se ia ”cina mortului”. De asemenea, simbolurile solare apar la anumiți colaci de nuntă. Un obicei se referă la gestul miresei de a se uita la soare prin colac (colacul fiind substituit în anumite zone prin inelul de cununie).

Spirala este un simbol al vieții în continuă mișcare, al continuității, dar și al ordinii, mereu aceeași. Sunt colaci formați în formă de spirală dintr-o fâșie lungă de aluat, dar poate mai adesea spirala apare ca ornament pe colacii rotunzi.

”Ist colac sucit pă loc și parcă nesfârșit arată mersul vieții care continuă pe lumea ailaltă.” (bătrână din satul Siliștea din Dobrogea, citată în ”Pași spre sacru” de Ofelia Văduva)

Crucea, acest semn vechi cu încărcate conotații creștine dar și precreștine apare cu preponderență ca motiv ornamental pentru colacii pentru obiceiurile de înmormântare. Ea sintetizeaza relația simultană a omului cu cerul și pământul.

Adesea, pe colacii de nuntă apare semnul ”x” (format din fâșii de cocă sau prin crestare), explicat de obicei prin semnul crucii, dar care amintește și de străvechiul simbol al înmulțirii care ar avea ca menire rituală viitoarea creștere a familiei.

Tot în legătură cu ritualurile funerare apare și motivul scării, a cărei semnificație este ușor de intuit. Colacii modelați astfel sau motivele ornamentale din aluat în formă de scară vorbesc despre ascensiunea celui decedat în lumea cealaltă. În anumite zone acestui colac i se mai spune și ”scara sufletului”.

colac pupaza
Pupăză și scară – imagini din albumul domnului Paun Es Durlic ”Limba sfântă a colacilor rumânești”

Svastica, semn pângărit în secolul XX, este unul dintre cele mai vechi simboluri, cu conotații extrem de benefice. Apare în continuare cu o frecvență extrem de mare pe pâinile rituale vlaho-românilor din Serbia, care o numesc ”Lusafur” (Lucifer), și mai rar pe colacii de înmormântare de pe teritoriul țării (de pildă, pe alocuri, colacul numit ”arhanghel”). Acest semn are o tradiție îndelungată în spațiul locuit astăzi de români, el fiind folosit de daci și apărând pe ceramica culturilor neolitice, cum ar fi de pildă Cucuteni. Pâinea vlahilor din Serbia numită ”muos” (moș) este decorată cu o cruce tăiată la capete de semilune și intersectată de o svastică. Crucea l-ar simboliza conform domnului Durlic pe cel ce a murit, svastica stând pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă. În ritualurile de înmormântare ale acestor comunități, svastica are rol de paznic al cheilor și porților lumii celeilalte.

colaci cucuteni cruce
Muos (imagine din albumul domnului Paun Es Durlic ”Limba sfântă a colacilor rumânești”) și vas de Cucuteni datând din 3700-3500 î.e.n. (Muzeul Național de Istorie, București)

Pasărea realizată din aluat apare cel mai adesea tot în legătură cu moartea. Forma acestui colac a fost simplifactă mai peste tot, ea fiind redusă la un colac oval sau rotund. Cel mai frecvent i se spune ”pupăză”, dar mai sunt întâlnite și alte denumiri: ”hulub”, ”porumbel”, ”pasăre de pită”. Termenul ”pupăză” ne este familiar din expresia ”colac peste pupăză”, care sugerează un necaz venit imediat după un altul (de-abia a fost coaptă pupăza, că a trebuit să se facă iar colac). 

La o parte din vlaho-românii din Serbia, se întâlnește încă colacul numit ”arpiuara” (aripioara), care concentrează nu numai simbolul păsării, ci și pe acela al svasticii (aripa conține o jumătate de svastică). În unele zone locuite de aceștia există și azi credința că cel mort pleacă spre lumea cealaltă ca ”zburător”. 

În creștinism pasărea este un simbol al Sf. Duh. Nu putem însă ignora nici credința arhaică, precreștină, cum că după moarte, sufletul s-ar transforma în pasăre. Pupăza mai apare pe alocuri și în datinile legate de nuntă sau de naștere, când sensul său este legat de fecunditate și de spor.

O zeiță pasăre (sau pasărea măiastră) apare schițată în semnele de pe anumite ii românești. Semnificația ei se leagă tot de moarte, căci ea era aceea care conducea sufletele celor decedati la cer. Mai multe despre aceasta puteți citi pe minunatul blog Semne Cusute.

Șarpele apare și el ori ca formă propriu-zisă, ori ca motiv ornamental, realizat prin răsucirea și împletirea fâșiilor de aluat și aplicarea lor în formă de șarpe pe colacii rotunzi.

Colacii cu forme antropomorfe și motivele din aluat care reprezintă detalii ale corpului uman sunt o altă categorie importantă. Aceștia apar mai puțin în zilele noastre, frecvența lor fiind probabil mult mai mare în vechime. De asemenea aceste forme apar mai ales sub aspect feminin. O explicație ar putea fi aceea că ele se trag din credința arhaică în mitul Zeiței Mamă și riturile respective de fecunditate și fertilitate.

colaci svastica
Imagini din albumul domnului Paun Es Durlic ”Limba sfântă a colacilor rumânești”

Mai apare încă obiceiul modelării unei ”păpuși” pentru nuntă (care schițează corpul omenesc) care se rupe deasupra capului miresei într-un anumit moment. Pe parcurs însă, ca și în cazul altor feluri de colaci, forma s-a simplificat, fiind redusă la imaginea cifrei 8.

Din aceeași categorie fac parte și mucenicii, care și ei imită corpul omenesc. Aceștia se mai numesc ”sâmți”, ”bradoși”, ”sfințișori” și așa mai departe. Obiceiul ar putea fi de proveniență foarte veche și să aibă legătură cu străvechi sacrificii-ofrande închinate anumitor divinități. Deși astăzi cel mai des îi întâlnim în formă de ”opt”, sau chiar de cerc, ei mai sunt făcuți însă chiar și astăzi izolat în formă de ”păpușele”.

Capetele, colaci esențiali înmormântării, imitau probabil inițial figura umană, sau poate un cap de animal. Forma lor s-a simplificat, fiind redusă aproape peste tot la un cerc. Cu toate acestea materialul documentar atât de valoros adunat de domnul Durlic în albumul său, ne relevă însă că forma de cap nu s-a pierdut cu totul.

Mâna apare și ea pe alocuri, ca și colac propriu-zis, ori ca motiv ornamental în cadrul obiceiurilor pentru înmormântare.

Tot aici merită menționat și obiceiul coacerii colacilor numiți bebeluși de pâine în formă de păpușă oferiți în sâmbăta morților de către mamele cărora le-au murit prunci.

*

Semnele arhaice prinse într-un fel sau altul în colaci sunt toate semne benefice, al căror înțeles profund nu poate fi pus în legătură doar cu un singur obicei, ele repetându-se la nesfârșit în datinile tradiționale. Aceste semne apar peste tot, transgresând timpurile și locurile. Pâinea făcută în liniște, cu răbdare și curățenie, se sfințește și se preface încet în pâine ritualică sau colac. Magia care se întâmplă nu are legătură cu vreo scamatorie. Semnele acestea au putere pentru că ceva se întâmplă în sufletul omului atunci când le înscrie în felul acesta în cocă. Semnele despre care am vorbit rezonează cu arhetipuri foarte vechi ascunse în adâncul nostru, inteligibile pentru ființa noastră profundă, chiar dacă mintea nu le mai poate cuprinde însemnătatea.

colaci maia

Mai multe despre colacii vlaho-românilor din Serbia documentați de Paun Es Durlic puteți citi și în articolul pe această temă publicat în Formula As.

În mai mare detaliu despre mucenici puteți citi în articolul meu Din antropologia alimentației :: despre mucenici :: și o rețetă de mucenici  fini cu unt.

*

Sursele mele:

Ofelia Văduva, ”Pași spre sacru”, Editura Etnologică, 2011
Ofelia Văduva, ”Valori identitare în Dobrogea. Hrana care unește și desparte”, Editura Enciclopedică, 2010
Paun Es Durlic, ”Limba sfântă a colacilor rumânești”, Editura Etnologică, 2013
http://www.buciumul.ro/2013/12/23/colacul-fetelor-obiceiuri-de-craciun-din-ardealul-robit/
http://blog.artizanescu.ro/muzeul-tractoarelor-de-epoca/
http://www.wnyc.org/story/98047-lostworld/
http://semne-cusute.blogspot.ro/2012/08/zeita-pasare-si-pasarea-maiastra.html

*** Fotogafiile scanate din albumul ”Limba sfântă a colacilor rumânești” au fost publicate cu permisiunea domnului Paun Es Durlic.

Articole înrudite:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *