Arhiva categoriei: :: pâine

Paximadia :: Posmagi cretani din făină de orz (dospiti cu maia sau cu drojdie)

paximadia pesmeti orz

Am ales să numesc ”posmagi” aceste delicioase pâinici uscate, deși aș fi putut foarte bine să le zic și ”pesmeți”, căci termenii desemnează aproape unul și același lucru, cu singura diferență că primul este ieșit din uz. Dar întrucât în zilele noastre, prin pesmeți înțelegem de cele mai multe ori acele crutoane fade obținute din din pâine de proastă calitate, mi-am zis că poate ar fi bine să încerc să resuscitez un termen vechi pentru a numi acest soi de pâinici uscate.

Cuvântul ”posmag” este de altfel înrudit cu ”pesmet” și la fel și cu grecescul ”paximadi” (singularul de la ”paximadia”) sau cu turcescul ”peksimet”, în toate limbile numind pâinea uscată în cuptor. Se pare că au existat cândva în limba română și alte cuvinte derivate, foarte neaoșe, precum ”a se posmăgi” (a se usca, a se ofili, a se stafidi, a se prăji) sau ”posmăgeală” (prăjire). În secolul al XIX-lea, în zonele locuite de români, prin posmagi se înțelegeau mai ales un soi de cozonăcei mai săraci care erau copți, apoi tăiații felii, aceste felii fiind mai apoi uscate într-un cuptor pe cale să se stingă, la temperatură joasă. Dar posmagii sau pesmeții se făceau și din pâini obișnuite. Continuarea

Khachapuri :: Lipii georgiene umplute cu brânză

paine branza

Georgia este o țărișoară caucaziană fermecătoare cu mulți munți, cu ieșire la Marea Neagră, cu vin excelent și cu o mâncare nemaipomenită. Georgienii sunt un popor vechi și vorbesc o limbă frumoasă și ciudată, care nu se înrudește cu nici o altă limbă de pe pământ. Mulți dintre oamenii aceștia sunt buni și ospitalieri, având totodată un ceva de nenumit în ochi, care îi face să stea drepți, demni și tăcuți în fața greutăților vieții.

Oamenii aceștia au dat peste veacuri o bucătărie grozavă, pentru noi românii exotică și familară în același timp. Brânza de tip ”telemea”, iaurtul, mălaiul, roșiile, vinetele, ardeii, fasolea, sunt printre cele mai întâlnite ingrediente. Întrucât Georgia se află un pic mai la sud decât țara noastră (se întinde între 41° și 43° latitudine nordică), aici cresc și pomi mai exotici precum rodii sau kaki. Boabele de rodie de pildă sunt aproape nelipsite din bucătărie, împodobind și balansând gustul multor feluri de mâncare sărate sau dulci. Foarte mult se folosesc și nucile care apar în tot feluri de sosuri, mâncăruri sau în pkhali – ineditele lor pateuri vegetariene. Tipică este și folosirea pentru acrire a strugurilor verzi, a prunelor murate, a agrișelor, a lămâilor și iaurtului, căci georgienilor le place adesea ca gusturile să aibă și o componentă astringentă.

Dar mai presus decât orice, hrana georgienilor este specială pentru că se folosește din abundență de condimente și ierburi, mai toate mâncărurile fiind finisate cu o combinație de câteva dintre acestea. Astfel se folosesc semințele și frunzele de coriandru, schinduf, sumac, leuștean, chimen, busuioc, tarhon, cimbru, dafin, pătrunjel, boia.  Continuarea

Pâine intermediară cu maia (și-alături câteva gânduri despre pâini nereușite și despre stăruință)

paine maia

Înainte să vă povestesc depre pâinea aceasta simplă și gustoasă, aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre făcutul pâinii cu maia, mai exact despre pâinile eșuate sau imperfecte, care sunt parte din viața de zi cu zi a oricărui brutar amator și sunt sigură, că într-o anumită măsură, și a celor profesioniști.

Despre noi cei care postăm rețete pe bloguri, am observat că lumea își face impresia cum că suntem un fel de specialiști, care prea rar ratează vreo mâncare. Aș vrea să dezmint acest fapt, sperând ca astfel să-i încurajez pe cei care se încumetă să învețe să facă pâine, să gătească sau să se apuce de orice alt meșteșug.

Eu fac pâine cu maia de doi ani. Încă de la început am copt foarte des, pentru că mă fascina procesul și pentru că încet încet nu m-a mai satisfăcut mai nici o pâine de cumpărat. Pe vremea aceea locuiam în Germania și aveam acces la o pâine superioară celei de la noi (chiar și prin supermarketuri puteam găsi pâine de calitate), dar chiar și-așa, pâinea mea mi se părea mai bună. Cumva de la pâine a pornit și acest blog, pentru că facerea ei m-a făcut să înțeleg tot mai bine însemnătatea hranei în viața oricărui om – și mă gândesc aici atât la hrana în sine, cât și la procesul preparării ei.

Facerea pâinii cu maia emană spiritualitate oricui, nu e nevoie de prea mare deschidere ca să simți că ceva deosebit are loc. Și asta pentru că hrana și mai ales pâinea ca simbol al acesteia, stă la baza tuturor lucrurilor. Pe de o parte. Pe de altă parte, cu toate că nu ne mai dăm seama, pâinea nu se face ușor, căci de la bobul de grâu la rezultatul final e cale lungă și nu e exclus ca pe parcurs ceva să nu meargă (grâul să nu se facă, coca să nu dospească și așa mai departe). Astfel pâinea ajunge să reprezinte eforturi lungi duse cu succes la bun sfârșit, mândria și satisfacția muncii (agricole) de peste an. Pâinea este aliment ”de zi cu zi”, dar asta nu îi știrbește din aura de hrană sacră. Continuarea

Din antropologia alimentației :: Despre mucenici

mucenici copti antropomorfi

Mucenicii sunt colaci tradiționali tipic românești care se pregătesc, se oferă și se mănâncă de 9 martie

Există două variante de bază de mucenici, cei copți, preparați din aluat dospit și presărați cu miere și nucă și cei fierți, un fel de supă dulce aromată și plină de nucă în care plutesc pastele în formă de opturi, tipici sudului țării. Mucenicii sunt oferiți după obicei la biserică sau acasă – copiilor, rudelor și vecinilor.

Formele mucenicilor

Mucenicilor dospiți li se mai zice și ”sfinți” sau ”sfințișori” în Moldova și Bucovina, ”bradoși” sau ”brândușei” în Vestul Munteniei și pe alocuri în Oltenia, iar în Banat ”sâmți”.

Forma mucenicilor imită de cele mai multe ori forma corpului uman. Ei sunt modelați adesea în ”opturi”, sau în formă de spirală dublă. Pe alocuri (în sate din Olt, Argeș, Teleorman), brândușeii continuă să aibă formă antropomorfă la propriu, fiind modelați cu cap, picioare, mâini și chiar ochi, nas și gură. Continuarea

Din antropologia alimentației :: despre colaci

colac

Colacii sunt pâini rituale, cu forme specifice, adesea decorate prin crestarea aluatului sau prin aplicarea de bucăți de aluat modelat. În zilele noastre, cea mai des întâlnită formă de colac este aceea de cerc (plin sau conturat doar pe margine). De asemenea colacii sunt de multe ori împletiți din două – trei fâșii de cocă sau chiar mai multe. Deși astăzi îi asociem mai ales cu obiceiurile de înmormântare, colacii obișnuiau să marcheze mai toate momentele importante din viața unui om sau a unei colectivități. În destule regiuni rurale, practica pregătirii colacilor s-a păstrat, chiar dacă forma lor s-a simplificat.

Cuvântul ”colac” provine din ebraică unde ”challah” însemna ”pâine dospita”. Termenul apare pentru prima dată în Biblie în istorisirea despre porunca lui Dumnezeu către fii lui Israel de a da înainte de toate drept ofrandă o ”challah” atunci se vor întoarce în Țara sfântă. Cuvântul apare și la alte popoare precum grecii – ”ϰόλλαξ”, bulgarii – ”kolaci”, polonezii – ”chałka”. În limba slavonă ”kolo” însemna ”cerc” și de altfel și rădăcina ebraicului ”challah” tot la forma rotundă se referă.

Deși pâini împletite sau decorate există la mai toate popoarele lumii, putem vorbi despre pregătirea ”colacilor” ca despre un obicei tipic românesc. Aceasta datorită încărcatelor și diverselor semnificații simbolice asociate lor, precum și răspândirii pe tot teritoriul țării. Semne foarte vechi care apar încă pe anumiți colaci ne relevă vechimea foarte mare a acestei tradiții pe pământul ocupat de români sau în zone învecinate. Continuarea

Pâine cu prune uscate și alune de pădure

paine prune alune maia

Cât de încărcat de înțeles este acest ritual al pregătitului pâinii și cât de greu de cuprins cu mintea îi este semnificația! Gesturi repetate de mii de ani încoace și semne încrustate la propriu sau doar în gând în pâine, fac din ea un lucru sacru. Multe din simțămintele omului obișnuiau să fie prefăcute prin pâine în ceva mai inteligibil, mai ușor de încercuit, ea marcând toate momentele importante din viața unei persoane sau a unei comunități, de la cele mai speciale, precum nașterea, botezul, nunta sau moartea până la cele mai intime, de zi cu zi, care priveau poate doar membrii unei familii sau sufletul unui singur om – satisfacția muncii bine înfăptuite, nădejdea în cele ce vor urma, sentimentul de mulțumire care vine din împărtășirea rodului muncii tale cu ai tăi.

Sper ca nu departe în viitor, cât mai mulți dintre noi să fi redat pâinii însemnătatea ei adâncă și mai mult decât atât, să fi contribuit întrucâtva la creșterea sensului ei.

Cu aceste lucruri în gând, vreau să vă povestesc mai departe despre pâinea cu prune și alune, o pâine mai puțin obișnuită, dar tare familiară la gust, cu un miez vârtos, rustic, presărat din loc în loc cu bucățele de prune dulci cu iz de fum și cu alune aromate de pădure.

Continuarea

Pâine artizanală cu drojdie (și preferment din drojdie)

paine drojdie poolish preferment

Pâinea cu maia nu se aseamană cu nici un fel de pâine făcută cu drojdie. Textura elastică și ușor umedă, gustul complex, cu acel vag iz acidic, capacitatea de păstrare a prospețimii un timp îndelungat, sunt calități care nu pot fi reproduse cu ajutorul drojdiei. Cu toate astea, pentru cei care nu au timp sau răbdare să își mențină propria maia și să facă pâini care au nevoie de multă vreme pentru a crește, există alternativa pâinilor pregătite cu un preferment din drojdie. ȘI dacă pentru mine acestor pâini le va lipsi mereu ceva, trebuie să recunoc că ele sunt totuși superioare multor pâini care se găsesc pe piață.

Prefermentul din drojdie (poolish) aduce pâinii o complexitate mai mare de gust și permite folosirea unei cantități mai mici de drojdie în aluatul final (ceea ce se traduce printr-un mai puțin pronunțat gust de drojdie în miez).

Când uit să-mi împrospătez maiaua și am neapărat nevoie de pâine pentru a doua zi sau când sunt plecată și vreau să coc o pâine, fac pâinea această rustică, bună și gustoasă și ea, mai ales când este foarte proaspătă. Continuarea

Pâine de secară cu nuci

paine secara maia nuci

Pâinile adevărate de secară sunt foarte puțin cunoscute în România zilelor noastre, deși oarece tradiție în ceea ce le privește moștenim. La noi făina de secară era folosită cel mai adesea în perioade grele (de sărăcie, secetă, război) pentru a spori pâinile de grâu, sau pentru obținerea unor turte plate. Deși nu am elaborat pâini înalte și alveolate din această cereală, secara ne este familiară, rămânând poate cea mai iubită dintre cerealele (pentru pâine) considerate ”inferioare”. Pâinea bună de secară, dulceagă și fragedă, este gustoasă în alt fel decât pâinea din făină de grâu. Părerea mea este că o dată ce ai gustat măcar o pâine reușită de secară, nu ai cum să nu îți dezvolți gustul pentru pâinile de secară și să nu le tot cauți.

Cred că pâinea de secară nu este însă atât de răspândită la noi și pentru că am pierdut meșteșugul pâinii cu maia. Iar pâine bună de secară nu prea poți să faci altfel decât cu maia.

Făina din secară și implicit aluatul din făină de secară are proprietăți diferite față de cel din făină de grâu. În primul rând arată ca o pastă și cu cât mai mare va fi procentul de secară, cu atât elasticitatea va fi mai mică, asta datorită substanțelor numite ”pentosani” conținute în făina de secară, care nu lasă glutenul să se formeze. Continuarea

Pâine țărănească grecească cu maia/ Greek Sourdough Country Bread

Greek Sourdough Bread

:: for the English version of this article, please scroll down ::

În grozava sa carte ”The Foods of Greece” pe care am mai menționat-o și cu alte ocazii, Aglaia Kremezi include și câteva rețete de pâini, toate sărbătorești cu excepția acestei psomi horiatico, pâinea țărănească. Aceasta ar fi fost la vremea publicării cărții (1993), pâinea cea mai întâlnită în brutăriile din toată țara, produsă însă în continuare ca pe vremuri, cu maia naturală, doar în anumite sate.

Există multe variante ale acestei pâini, ne povesteste autoarea, însă orice psomi horiatico ar trebui să conțină o combinație de făină de grâu și orz. Indicațiile Aglaiei pentru pornirea unei maiele presupun întocmirea unui aluat din făină, apă, drojdie și zahăr și fermentarea acestuia pentru 4-5 zile. M-am îndepărtat întrucâtva de la formula din carte, căci am folosit maiaua mea de grâu împrospătată zilnic pentru a crea o maia cu o hidratare similară celei deduse din rețeta ei. De asemenea, am modificat hidratarea pâinii pentru a obține un miez mai aerat și am schimbat proporția de făină de orz și mălai (alegând să folosesc mai mult orz decât mălai).

Am făcut această pâine deja de multe ori pentru că este minunat de simplă și satisfăcătoare, cu un miez vârtos și o coajă tare și crocantă, potrivindu-se la tot soiul de mâncăruri. În plus este aromată cu aceste semințe de mahlep, care îi dau o mireasmă inconfundabilă. Continuarea

Din antropologia alimentației :: despre pâinea cu maia la români

paine maia romani

Am dat de curând peste o carte nemaipomenită, pe care trebuie neapărat să v-o împărtășesc. Este vorba despre ”Valori identitare în Dobrogea. Hrana care unește și desparte” (coordonator Ofelia Văduva), un volum extrem de valoros pentru mine întrucât conține în jur de o sută de pagini de documente de istorie orală legate de alimentația românilor. Documentele sunt rezultatul a două serii de cercetări, realizate în sate din Dobrogea între 1976 și 1982 și apoi, mai recent, în 2007. Majoritatea celor chestionați sunt oameni în vârstă (peste 65 de ani), astfel că multe mărturii descriu realități de la începutul secolului trecut.

Din cartea de mai sus am încercat să extrag pasajele mai importante legate de prepararea pâinii dospite și să le sistematizez un pic. M-am ajutat și de cartea anterioară a doamnei Ofelia Văduva, ”Pași spre sacru. Din etnologia alimentației românești” (1996), care privește mai general alimentația românilor, precum și de cartea învățătorului Mihai Lupescu ”Din bucătăria țăranului român” (1916), respectiv de cea a Elenei Niculiță-Voronca Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică (1903), pentru a obține o imagine mai de ansamblu asupra acestui subiect. Senzația mea este că s-a cercetat și s-a scris extrem de puțin pe această tema, cărțile menționate fiind unice în felul lor în peisajul cărții românești. O imagine cu adevărat de ansamblu despre meșteșugul pâinii la românii din secolele trecute este greu de surprins, pentru că nu există materiale. Tot ce putem face este sa deducem, să presupunem, să intuim. Mai multe materiale de genul celor împărtășite în volumul de mai sus ar fi neprețuite în acest sens. Continuarea