Frânturi din cărți :: ”Graiul trupului” din ”Femei care aleargă cu lupii”

(o încercare stângace de tălmăcire din limba engleză)

femei care aleargă cu lupii

Înainte să vă las cu textul, să vă spun în câteva cuvinte despre ce este vorba. Am ales un fragmențel dintr-o carte nemaipomenit de puternică pe care mi-aș dori s-o pot oferi fiecărei femei care îmi iese în cale: ”Women Who Run with the Wolves” de Clarisa Pinkola Estés. Este o carte de căpătâi în care autoarea încearcă să descrie pe baza mai multor povești tradiționale diferite mecanisme ale psihicului feminin, cu un accent pe arhetipul femeii sălbatice. Cine o parcurge își reamintește lucruri vechi, unele neconștientizate vreodată. Este o carte care citită la momentul oportun, trezește și provoacă la o reevaluare a imaginii de sine a femeii. Bucata asta de mai jos îmi este importantă pentru că abordează acest subiect greu cu care se confruntă absolut toate femeile pe care le știu: împăcarea cu propriul trup în vremuri în care sunt bombardate din toate părțile cu tipare înguste de frumusețe. ”Femei care alearga cu lupii” poate deveni un mare sprijin pentru vindecarea acestui gen de discrepanță între cum credem că trebuie să fim și cum suntem de fapt în mod natural. Sper ca traducerea asta să vă trimită pe cât mai multe (și de ce nu pe cât mai mulți) la carte.

*

”Eu și prietena mea Opalanga, o griotă afro-americană, jucăm într-o reprezentație numită ”Graiul corpului” în care spunem povești în tandem despre descoperirea binecuvânturilor ancestrale ale strămoșilor noștri. Opalanga este foarte înaltă, ca o tisă, și pe cât de înaltă, pe atât de subțire. Eu sunt construită mai aproape de pământ, cu un corp extravagant. Pe lângă că era ridiculizată pentru că este înaltă, Opalangăi i s-a spus în copilărie că strungăreața sa este semnul mincinoșilor. Mie mi s-a zis că forma și mărimea corpului meu denotă inferioritate și lipsă de auto-control.

În povestirile noastre concomitente, Opalanga și cu mine vorbim despre loviturile pe care le-am primit  de-a lungul vieților noastre pentru că potrivit ”lor”, trupurile noastre erau prea într-un fel și nu destul de altfel. În povestea noastră, cântăm un cântec de jale pentru trupurile de care nu am avut voie să ne bucurăm. Ne legănăm, dansăm, ne uităm una la alta. Fiecare se gândește că cealaltă arată atât de misterios într-un fel atât de frumos, cum au putut alții să gândească altfel?

Când am cunoscut-o pe Opalanga, am simțit că ne știam, așa cum povestitorii simt adeseori, nu de o viață, ci de o veșnicie. Am alunecat într-o conversație despre poveștile noastre cele mai personale. Cât de mirată am fost când am aflat că, adultă fiind, a călătorit în Gambia în Africa de Vest unde și-a găsit o parte din strămoși, care, vai!, aveau printre membrii tribului, mulți oameni care erau foarte înalți ca tisele și tot pe atât de subțiri, și care aveau strungărețe. I s-a explicat că această strungăreață era numită Sakaya Yallah, în traducere ”deschizătura lui Dumnezeu” … și era văzută ca un semn al înțelepciunii.

Cât de surprinsă a fost când i-am spus că și eu am vizitat, adultă fiind, istmurile din Tehuantepec din Mexic unde am găsit câțiva dintre strămoșii mei – un trib cu femei gigantice, puternice, senzuale, și impunătoare în mărimea lor. M-au pipăit, m-au ciupit, remarcând îndrăznețe că nu eram destul de grasă. Mâncam destul? Fusesem bolnavă? Ar trebui să încerc mai tare, mi-au explicat, căci femeile sunt La Tierra, făcute rotunde ca și pământul însuși, iar pământul duce atât de multe.

Așadar în reprezanția mea și-a Opalangăi, ca și în viață, poveștile noastre personale, care au început ca experiențe atât opresive cât și depresive, se sfârșesc cu bucurie și cu un simț puternic al sinelui. Opalanga înțelege că înălțimea ei e frumusețea ei, că surâsul îi e plin de înțelepciune și că vocea lui Dumnezeu îi este mereu aproape de buze. Eu îmi înțeleg corpul ca de neseparat de pământ, înțeleg că picioarele mele sunt făcute  să mă înrădăcineze în pământ, că trupul meu este un recipient menit să ducă multe. Am învățat, de la oameni puternici din afara culturii Statelor Unite, să ne reevaluăm corpul, să respingem ideile și limbajul care ar putea să ne insulte corpul misterios, care ar ignora corpul femeii ca instrument de cunoaștere.

Să trăiești multă plăcere într-o lume plină de atâtea feluri de frumusețe este o bucurie a vieții la care toate femeile au dreptul. Să susții numai un fel de frumusețe înseamnă să fii într-un fel neatent la natură. Nu poate să existe doar un singur fel de cântec de pasăre, doar un singur fel de pin, doar un singur fel de lup. Nu poate să fie doar un fel de copil, un fel de bărbat, sau un fel de femeie. Nu poate să existe numai un fel de sân, un fel de talie, un fel de piele.

femei care alearga cu lupii

Experiențele mele cu femei corpolente din Mexic m-au făcut să pun sub semnul întrebării tot setul de premise analitice despre diferitele mărimi, forme ale femeilor și în special despre greutatea lor. Vechea premisă psihologică care spune că tuturor femeilor pline le este foame de ceva, ”că înăuntrul lor se află o persoană slabă care urlă să iasă afară” pare grotesc de eronată. Când am sugerat această metaforă a ”femeii slabe care urlă” uneia dintre maiestuoasele femei din tribul Tehuana, aceasta s-a uitat la mie oarecum alarmată. Am vrut să spun „posesia de către un duh rău?” a întrebat. Era dincolo de înțelegerea ei faptul că o femeie ar fi considerată de către ”vindecători” sau de către oricine altcineva ca având înăuntru o femeie care urlă pentru că ea este în mod natural mare.

În timp ce tulburările de alimentație compulsive și destructive care distorsonează mărimea și imaginea corpului sunt reale și tragice, ele nu reprezintă norma pentru cele mai multe dintre femei. Femei care sunt mari sau mici, late sau înguste, scunde sau înalte, sunt cel mai probabil așa pentru că au moștenit configurația corpului neamului lor; daca nu a celui imediat, atunci a strămoșilor cu o generație sau două mai dinainte. Să vorbești de rău sau să judeci fizicalitatea moștenită a unei femei înseamnă să cataloghezi generație după generație de femei drept anxioase și nevrotice. Să faci judecăți destructive și exclusiviste despre forma moștenită a unei femei, o privează de mai multe comori psihologice și spirituale decisive și prețioase. O privează de mândria pentru tipul de corp care i-a fost dat prin propriile ei linii ancestrale. Dacă este învățată să insulte această moștenire, este împinsă violent departe de identitatea corpului ei de femeie dimpreună cu restul familiei sale.

Dacă este învățată să își urască propriul trup, cum va putea să iubească corpul mamei ei care are aceeași configurație ca al ei? – trupul bunicii ei, trupurile fetelor ei de asemenea? Cum va putea iubi trupurile altor femei (și bărbați) apropiate(/apropiați) de ea care au moștenit formele și configurațiile trupurilor lor de la strămoșii lor? Să ataci o femeie în felul acesta îi distruge mândria la care este îndreptățită pentru afilierea la proprii ei oameni și o privează de ritmul natural pe care îl simte în corpul ei indiferent de înălțimea, mărimea sau forma ei. În esență, atacul adus corpurilor femeilor este un atac amplu asupra celor ce au fost înaintea lor și celor care vor veni după ele.

În schimb, judecățile aspre despre trup creează o nație de femei cocoșate de mult prea înalte ce sunt, de femei scunde pe picioroange, de femei pline îmbrăcate de parcă ar ține permanent doliu, de femei foarte slabe care încearcă să se umfle ca viperele și de diferite alte femei care se ascund. Distrugerea afiliaței instinctive a unei femei la corpul său natural o privează de încrederea în sine. O face să persevereze să se întrebe dacă este o persoană bună sau nu și să își bazeze simțul propriei valori pe cum arată și nu pe cine este. O presează să își folosească toată energia îngrijorându-se despre cât de mult mănâncă sau despre ce arată cântarul sau centimetrul. O ține preocupată, colorează tot ce face, tot ce plănuiește sau anticipează. Este de negândit în lumea instinctivă ca o femeie să trăiască preocupată de aparență în felul acesta.

Să rămâi sănătos și puternic, să îți hrănești corpul cât mai bine posibil, are sens. Cu toate astea, trebuie să fiu de acord că în multe femei există o ”înfometată” înăuntru. Dar în loc să fie înfometate să aibă o anumită mărime, formă sau înălțime, în loc să fie înfometate să se încadreze într-un anumit stereotip, femeile tânjesc după o recunoaștere de bază a culturii care le înconjoară. ”Înfometata” dinăuntru tânjește să fie tratată respectuos, să fie acceptată și să fie privită în afara stereotipurilor. Dacă există cu adevărat o femeie ”care urlă să iasă afară”, ea urlă pentru încetarea proiecțiilor nerespectuoase a celorlalți asupra corpului, feței și vârstei sale.

Patologizarea variațiilor trupurilor femeilor este o mare prejudecată susținută de mulți teoreticieni în psihologie, printre alții de Freud. De exemplu în cartea lui despre tatăl său, Sigmund, Martin Freud relatează cum întreaga familie nu a putut suferi și cum a ridiculizat mereu oamenii solizi. Motivul pentru vederile lui Freud sunt dincolo de scopul lucrării de față: cu toate astea, este dificil să înțelegem cum o asemenea atitudine ar putea duce la un punct de vedere echilibrat asupra trupului femeii.

Totuși, este suficient să spunem că diferiți practicanți ai psihologiei continuă să transmită această prejudecată împotriva corpului natural, încurajând femeile să își întoarcă atenția asupra unei monitorizări constante a corpului, privându-le în acest fel de relații mai profunde și mai rafinate cu forma care le-a fost dată. Anxietatea în legătură cu trupul, o privează pe femeie într-o mare proporție de viața ei creativă și de atenția acordată altor lucruri.

femei care alearga cu lupii

Această încurajare pentru încercarea sculptării corpului este remarcabil de similară cu cioplirea, arderea, decojirea de straturi, dezbrăcarea de carne până la os a cărnii pământului însuși. Unde există o rană în psihicurile și trupurile femeilor, există o rană corespunzătoare în același loc al culturii înseși și în sfârșit înăuntrul Naturii înseși. Într-o psihologie cu adevărat holistică, toate lumile ar trebui să fie înțelese ca interdependente și nu ca entități separate. Nu este uimitor că în cultura noastră există o problemă legată de cioplirea corpului natural al femeii, că există o problemă corespondentă legată de cioplirea mediului înconjurător și apoi încă una legată de cioplirea culturii în părți la modă. Deși o femeie poate că nu va putea opri peste noapte disecția culturii și pământurilor, ar putea să oprească să facă asta corpului său.

Natura sălbatică nu ar pleda niciodată pentru tortura corpului, a culturii sau a pământului. Natura sălbatică nu ar fi niciodată de acord cu biciuirea formei pentru ca o femeie să-și poată dovedi valoarea, ”controlul” și caracterul, pentru a fi mai plăcută vizual sau mai valoroasă financiar.

O femeie nu poate ridica gradul de luciditate al culturii spunându-i ”Schimbă-te”. Dar își poate schimba propria atitudine în legătură cu ea însăși, cauzând astfel disiparea proiectiilor devalorizatoare. Ea face asta luându-și corpul înapoi. Nepărăsind bucuria pentru corpul său natural, neachiziționând iluzia populară cum că doar cei de o anumită configurație sau vârstă au dreptul la fericire, neașteptând sau nereținându-se de la a face orice, revendicându-și viața-și reală și trăindu-și-o din plin – totul încetează. Această acceptare de sine dinamică și acest respect de sine sunt ceea ce începe să schimbe atitudini în cultură.”

*

Sursa:
Clarissa Pinkola Estés – ”Women Who Run with the Wolves: Myths and Stories of the Wild Woman Archetype”

Sursele fotografiilor:
http://drawingalineintime.blogspot.ro/2011/09/not-so-much-women-who-run-with-wolves.html
http://artilo-artilo.blogspot.ro/2012/07/seddon-boulet.html
http://artofevre.com/41480/387753/illustrations/insider

 

Articole înrudite:

2 păreri la “Frânturi din cărți :: ”Graiul trupului” din ”Femei care aleargă cu lupii”

  1. Diana

    Superb. Cred ca imi voi comanda cartea in engleza. Ma lupt si eu in ultima vreme cu orbirea femeilor din jurul meu, femei frumoase, dar complexate pentru ca nu au ajuns inca tipul snur – cel promovat these days …
    Cel mai tristo-ironic este ca nici macar fetele slabe nu sunt multumite, nu sunt niciodata multumite.
    Ieri am vazut o caricatura pe facebook cu un schelet care ranjea si dedesubt textul: in sfarsit femeia a ajuns la greutatea dorita :(

    Foarte fain blog. L-am rascolit azi de-a fir a par. )

    Răspunde
    1. Andreea Autor articol

      Mulțumesc. Este foarte greu într-adevăr să ne luptăm cu tiparele de frumusețe la modă acum. Este o problemă adâncă, ale cărei soluții nu au cum să fie ușoare. Sper să reușim să ne liniștim cu timpul și sper ca imaginile din jur să se mai schimbe și ele cu timpul. Asta cred că ar ușura foarte mult lucrurile. Spor la citit! M-aș bucura să ajungi la carte!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *