Arhiva etichetelor: antropologia alimentatiei

Din antropologia alimentației :: Despre mei, porumb, mălai și mămăligă la români

caruta porumb willz pragher 1941Letca Nouă, 1941, fotografie de Willy Pragher

Mălaiul copt și mămăliga sunt feluri de mâncare străvechi, originea acestor obiceiuri culinare pierzându-se în negura timpurilor. Până acum trei sute de ani ambele preparate se făceau din uruială de mei, această plantă fiind cultivată la noi pe scară largă încă din antichitate. Porumbul a fost însă atât de iubit de români încă de la introducerea sa în țările române, încât treptat s-a pierdut nu numai obiceiul gătirii meiului, ci și amintirea nenumăratelor veacuri în care mălaiul de mei a susținut viața tuturor.

Încerc demult să îmi clarific ce este cu această mămăligă a noastră, de asemenea ce-i cu plăcințelele obținute din mălai de felul alivencilor sau al mălaiului dospit sau dulce. Două lecturi recente m-au mai clarificat în legătură cu acest subiect. Este vorba despre cartea medicului nutriționist Ioan Claudian publicată la 1939 ”Alimentația poporului român”, de asemenea despre volumul ”Între Orient și Occident” de Neagu Djuvara. Articolul lui Dan Alexe despre etimologia cuvintelor ”mălai” și ”mămăligă” m-a dumirit o dată în plus în legătură cu extrem de lunga tradiție a preparatelor din mălai de mei sau de porumb în ținuturile locuite astăzi de români. Continuarea

Din antropologia alimentației :: despre păstrarea și conservarea alimentelor la români

camara fructe uscate

Păstrarea alimentelor a reprezentat dintotdeauna una dintre grijile esențiale ale omului. O dată cu statornicirea agriculturii ca metodă principală de procurare a hranei, oamenii de demult au trebuit să învețe cum să depoziteze și să mențină în stare bună surplusul. De aceea și primele plante domesticite au fost dintre cele care se pot păstra până la următoarea recoltă fără prea mare bătaie de cap (cereale, ceapă, bob). De atunci și până la inventarea frigiderului pentru uz casnic pe la 1913, oamenii au trebuit să se descurce în fel și chip pentru a se putea asigura că rodul muncii lor le va putea asigura subzistența timp de multe luni.

Anumite alimente se puteau păstra în stare proaspătă în spații speciale, unele mai reci, altele mai uscate, precum beciul sau podul casei. Altele trebuiau însă să fie prelucrate pentru a nu se strica. Prin observație și încercări repetate, oamenii au învățat să se folosească de procese naturale și de unelte simple pentru a preschimba natura alimentelor într-una mai puțin perisabilă.

Deși mai peste tot prin lume s-au folosit metode similare de păstrare sau conservare a hrănii, există desigur nenumărate particularității ale fiecărei țări, regiuni sau chiar loc datorate condițiilor specifice (climă, relief, cultură, condiții istorice). Obiceiurile românilor în ceea ce privește această chestiune au fost bineînțeles și ele astfel influențate. Continuarea

Din antropologia alimentației :: Despre mucenici

mucenici copti antropomorfi

Mucenicii sunt colaci tradiționali tipic românești care se pregătesc, se oferă și se mănâncă de 9 martie

Există două variante de bază de mucenici, cei copți, preparați din aluat dospit și presărați cu miere și nucă și cei fierți, un fel de supă dulce aromată și plină de nucă în care plutesc pastele în formă de opturi, tipici sudului țării. Mucenicii sunt oferiți după obicei la biserică sau acasă – copiilor, rudelor și vecinilor.

Formele mucenicilor

Mucenicilor dospiți li se mai zice și ”sfinți” sau ”sfințișori” în Moldova și Bucovina, ”bradoși” sau ”brândușei” în Vestul Munteniei și pe alocuri în Oltenia, iar în Banat ”sâmți”.

Forma mucenicilor imită de cele mai multe ori forma corpului uman. Ei sunt modelați adesea în ”opturi”, sau în formă de spirală dublă. Pe alocuri (în sate din Olt, Argeș, Teleorman), brândușeii continuă să aibă formă antropomorfă la propriu, fiind modelați cu cap, picioare, mâini și chiar ochi, nas și gură. Continuarea

Din antropologia alimentației :: despre colaci

colac

Colacii sunt pâini rituale, cu forme specifice, adesea decorate prin crestarea aluatului sau prin aplicarea de bucăți de aluat modelat. În zilele noastre, cea mai des întâlnită formă de colac este aceea de cerc (plin sau conturat doar pe margine). De asemenea colacii sunt de multe ori împletiți din două – trei fâșii de cocă sau chiar mai multe. Deși astăzi îi asociem mai ales cu obiceiurile de înmormântare, colacii obișnuiau să marcheze mai toate momentele importante din viața unui om sau a unei colectivități. În destule regiuni rurale, practica pregătirii colacilor s-a păstrat, chiar dacă forma lor s-a simplificat.

Cuvântul ”colac” provine din ebraică unde ”challah” însemna ”pâine dospita”. Termenul apare pentru prima dată în Biblie în istorisirea despre porunca lui Dumnezeu către fii lui Israel de a da înainte de toate drept ofrandă o ”challah” atunci se vor întoarce în Țara sfântă. Cuvântul apare și la alte popoare precum grecii – ”ϰόλλαξ”, bulgarii – ”kolaci”, polonezii – ”chałka”. În limba slavonă ”kolo” însemna ”cerc” și de altfel și rădăcina ebraicului ”challah” tot la forma rotundă se referă.

Deși pâini împletite sau decorate există la mai toate popoarele lumii, putem vorbi despre pregătirea ”colacilor” ca despre un obicei tipic românesc. Aceasta datorită încărcatelor și diverselor semnificații simbolice asociate lor, precum și răspândirii pe tot teritoriul țării. Semne foarte vechi care apar încă pe anumiți colaci ne relevă vechimea foarte mare a acestei tradiții pe pământul ocupat de români sau în zone învecinate. Continuarea

Din antropologia alimentației :: despre pâinea cu maia la români

paine maia romani

Am dat de curând peste o carte nemaipomenită, pe care trebuie neapărat să v-o împărtășesc. Este vorba despre ”Valori identitare în Dobrogea. Hrana care unește și desparte” (coordonator Ofelia Văduva), un volum extrem de valoros pentru mine întrucât conține în jur de o sută de pagini de documente de istorie orală legate de alimentația românilor. Documentele sunt rezultatul a două serii de cercetări, realizate în sate din Dobrogea între 1976 și 1982 și apoi, mai recent, în 2007. Majoritatea celor chestionați sunt oameni în vârstă (peste 65 de ani), astfel că multe mărturii descriu realități de la începutul secolului trecut.

Din cartea de mai sus am încercat să extrag pasajele mai importante legate de prepararea pâinii dospite și să le sistematizez un pic. M-am ajutat și de cartea anterioară a doamnei Ofelia Văduva, ”Pași spre sacru. Din etnologia alimentației românești” (1996), care privește mai general alimentația românilor, precum și de cartea învățătorului Mihai Lupescu ”Din bucătăria țăranului român” (1916), respectiv de cea a Elenei Niculiță-Voronca Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică (1903), pentru a obține o imagine mai de ansamblu asupra acestui subiect. Senzația mea este că s-a cercetat și s-a scris extrem de puțin pe această tema, cărțile menționate fiind unice în felul lor în peisajul cărții românești. O imagine cu adevărat de ansamblu despre meșteșugul pâinii la românii din secolele trecute este greu de surprins, pentru că nu există materiale. Tot ce putem face este sa deducem, să presupunem, să intuim. Mai multe materiale de genul celor împărtășite în volumul de mai sus ar fi neprețuite în acest sens. Continuarea